Tatăl meu nu era genul de om care să petreacă prea mult timp în bucătărie. Îl vedeam mereu ocupat cu treburi în curte sau reparând ceva prin casă. Pentru el, mâncarea era mai mult o necesitate decât o pasiune. Însă, chiar dacă nu gătea des, atunci când o făcea, reușea să creeze momente memorabile.
Îmi amintesc o zi de toamnă, când mama era plecată în vizită la o rudă și tatăl meu a decis că era responsabilitatea lui să pregătească cina. Am fost surprinși să-l vedem în bucătărie, cu un șorț legat stângaci în jurul taliei, în căutarea ustensilelor. Era un amator clar, dar cu un entuziasm care nu putea trece neobservat.
După multe minute de zgomote ciudate și câteva mirosuri arse, am început să ne întrebăm ce anume pregătește. Am încercat să intrăm în bucătărie, dar ne-a trimis înapoi cu un zâmbet larg și un „Aveți răbdare!”. Până la urmă, ne-am așezat la masă, curioși și puțin îngrijorați.
Când în sfârșit ne-a chemat, am văzut că pregătise o omletă uriașă, cu de toate. Era plină de legume, brânză și… surpriză! Câteva bucăți de pâine prăjită, adăugate probabil pentru a compensa consistența mai lichidă. Omleta era departe de a fi perfectă, dar gustul ei a fost mult mai bun decât ne așteptam. Poate că era bucuria de a-l vedea pe tatăl nostru încercând ceva nou sau poate doar nevoia noastră de a-l susține. Oricum ar fi fost, am mâncat cu toții și am râs mult.

